Mozart: Marriage of Figaro Glyndebourne 1990 Bartolo's aria La vendetta

http://www.youtube.com/watch?v=XhHgaUgDJCo

Clipe de rastriste......

Exista in viata asta momente atat de grele si de tensionate incat vrei sa ai puterea sa te teleportezi intr-o alta dimensiune, sa uiti de trecut si de prezent sa iti faci o noua viata.... insa nu este posibil NICIODATA!!! ...pana cand vine CLIPA, care nu cruta pe nimeni... cand vezi pe "fratele" tau zacand in groapa fara de marire si fara de chip iti aduci aminte de faptele tale, si ai un moment de pocainta care te paraseste la fel de repede , ba chiar mai repede decat atunci cand a venit. Sentimentul este profund intiparit in inima deja ranita, visezi, te trezesti, traiesti, mananci, te simti bine, ca sa nu dai impresie rea celorlalti, te porti frumos cu toata lumea, accepti criticile, le tratezi cu o aparenta seriozitate ca nu cumva sa cazi in capcana sau sa fii catalogat cu un alt calificatic fata de decat meriti... si toate se aduna intr-un singur loc; prietenii iti zambesc, "te ajuta" sunt langa tine, dar pe ei ii doare mai mult ceea ce simt ei nu ceea ce te face pe tine sa suferi, nu te asculta indeajuns, nu simt dragostea din suflet, nefatarnica, o dragoste pe care o impartaseste tatal fiului lui, o dragoste de care eu nu am putut sa ma bucur, sa o fructific indeajuns de mult sa il multumesc si eu pe "fratele meu" care acum doar cu ce a lasat ma mai poate ajuta si cu rugaciunea lui. O dragoste neimpartasita la timpul ei este ca un copac care creste si nu da niciodata rod, ca un copil care nu are cui sa-i spuna mama si tata, ca o copilarie in care nu simti ca esti copil; iti este dor acum de clipele in care el te facea sa razi, de clipele in care iti spunea povesti cu talc, chiar si de clipele in care te certa, insa te mustra spre indreptare, nu incerca decat sa faca copilului lui o viata mai frumoasa... Fiecare om are neajunsurile lui, fiecare om are caracterul lui, poate nu e dupa asteptarile tale, dar, trebuie sa il accepti asa cum este caci intr-o buna zi vei avea mult tare de suferit. El te-a iubit, te-a laudat, te-a mangaiat, te-a facut sa te simti bine, chiar daca tu nu ai recunoscut in fata lui... el a stiut ca tu il iubesti, tu ii faceai poze, in cele mai haioase ipostaze, il faceai sa se enerveze doar ca sa vezi cat de mult tine la tine si cat de repede te iarta, stiu ca nu tot timpul faceai asta insa, prezentul te incearca si istoria se repeta si cu fratii tai de suflet pe care ii iubesti si pentru care ti-ai da viata.
Nimeni, nu v-a simti vreodata ce este in sufetul tau, golul amarnic ce te patrunde pana in maduva oaselor; un singur lucru poate sa te faca atat de rece incat nici tu nu poti sa iti inchipui, insa acel lucru cand este adus de la fratele tau este mult mai dureros; acel lucru macinat de caracterul tau care si-a fixat destinatia si greu o mai poate schimba cineva este redirectionat, oricat de banal ar fi, DOARE. Simti durerea, o recunosti, iti pare rau dar nu mai poti face fata.
Inima e ca un manunchi de cristale de gheata care sunt patrunse de soare si se topesc in nestire, o simti ca te apasa, se scurge de la locul ei, si tot lutul din care esti il simti fara de „suflare”. Nimic nu te face sa uiti, ba chiar mai mult ranile se adancesc; cu cat tii in tine toate sentimentele nefaste sufletului tau. Ai o sendibilitate prea mare zic unii dar nu tu ti-ai ales-o, Dumnezeu ti-a dat-o, poarta-ti crucea; sufletul este zelos, iar trupul iti este neputincios; doar sunetul muzicii te mai poate linisti, viorelele le consideri a fi pnevma, ciocanelele care lovesc corzile intr-un murmur de sonate ti se pare a fi vasul in care niciodata nu ai simtit suflarea care sa te racoreasca, sa te inalte spre insoritele plaiuri rourate cu mare sfiala si dragoste filiasca de Tatal tau; ...de ce? ... pentru ca esti neputincios.
Moralul iti este la pamant, nu ai linistea pe care ti-o doresti, ai ispitele cu care te lupti, nu iti indeplinesti toate cele poruncile, nu simti dragostea pe care o impartasesti, nu vrei sa superi pe nimeni... masca pe care o insailezi cu fir subtire de tacere nu te poate proteja de greutatile vietii... nu vei putea fi la infinit ascuns; vei fi trist chiar si atunci cand ceilalti rad, cand se distreaza... nu te mai poti preface bine dispus la infinit, doar muzica te va salva, aparent insa. Daca ai sufletul incarcat, tu razi ca sa faci pe altii sa rada la randul lor. Esti prea amabil, si viata e prea cruda. Nu poate fi nimic mai crud decat sa iti amitesti ca acum doi ani eram sase iar acum suntem trei...ba mai vine o vorba dintr-o parte intunecata care iti face suferinta si mai cruda, asculti ecoul care iti spune ca numarul s-ar putea face mai mic...te cuprinde un fel de disperare, dar nadejdea e indreptata intr-o singura directie si are un singur scop.
Te gandesti la singuratatea maicii tale, ... iar visezi, te trezesti cu o durere mai mare ca aceea de la despartire, iti stergi ochii de perna care daca ar vorbi nu ar putea sa gaseasca cuvintele potrivite pentru a transpune nefasta circumstanta a individului. Nimic nu va mai fi ca la inceput, nu iti mai gasesti locul, incerci sa dai alt sens vietii, cazi... important e ca te ridici, insa regreti si nimeni nu te ajuta sa iti remodelezi manunchiul de sentimente care iti sunt spulberate cu desavarsire, de persoanele pe care le iubesti si nu ai putea sa tii manie, pentru ca asta esti tu, te tachineaza, te acuza, te critica, iti da si sfaturi bune, insa nu este ceea ce vrei tu, pentru ca ceea ce ai avut, nu mai este in intregime, ai ramas cu jumatatea care sufera la fel de mult ca si tine, poate chiar mai mult dar nu are cui sa isi planga amarul, decat numai Maicii Sfinte, care mijloceste si asculta rugaciunile maicii mele, facute pentru ca eu si fratele meu sa ne fie bine. E singura sarmana mama, si nimeni nu o crede, dar eu o inteleg mereu; ii multumesc lui Dumnezeu, si nu incerc sa judec, ci sa inteleg. Citeste carti, isi ajuta sufletul si ratiunea sa inteleaga lucruri noi, si dureroase, ma ajuta si pe mine sa imi creez un rost in viata, chiar daca nu intelege ceea ce imi doresc sigur va ajunge la o concluzie adorabila pentru noi. Daca Dumnezeu imi va randui asa va fi, daca are alt plan cu mine... asa va fi. Cert este ca trebuie sa ascult de cuvintele mirifice, inaltatoare de-a dreptul imaculate, rourate de ambrozie cereasca si infasurate cu mare migala cu o aura tesuta cu mare sfiala de glasurile cele care se roaga neincetat, care duc rugaciunea noastra in ceruri.
Eu imi iubesc fratii pe care ii mai am, si mi-as da si haina de pe mine sa stiu ca sunt tratat intocmai, nu doresc suferinta nimanui, nu vreau raul nimanui, stiu cum e raul si rau mai rau ca al meu nimeni nu cred ca poate sa il aiba si nici nu doresc la nimeni. Deasemenea, nu cer mai mult decat pot oferi...
Scriind aceste randuri, incerc sa imi descarc cumva sufletul, insa nu astept ierate de la nimeni, caci numai cercetat fiind la scaunul spovedaniei pot fi iertat, daca sunt sincer. Ma simt cu inima franta si nu stiu daca este ceva pe lumea asta care sa ma ajute sa trec peste, nu sa amortizeze durerea, nu sa imi amorteasca rana, ci sa acopere acel gol, care ma macina tot timpul, zi de zi, seara de seara, noapte de noapte... acel gol, care nu se limiteaza doar la o idee, ci la ceea ce ma inconjoara, la ceea ce vreau sa fiu, ce vreau sa ajung, unde vreau sa ajung, cine vreau sa fiu, cu cine vreau sa fiu, cercul de prieteni in care vreau sa fiu; toate si multe altele, nu au inca un raspuns in mintea mea, si chiar daca ar avea, sunt cu anevoie de urmat din pricina circumstantelor in care ma aflu.
Doar Dumnezeu mi-a mai ramas, cu care nu stiu sa vorbesc inca, insa nadajduiesc, ca Maicuta Sfanta mijloceste pentru mine; si sunt ferm convins ca Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite!

Vovidenia - minunata poiana a linistii

Schitul Vovidenia datează din secolul al XVII-lea, fiind rectitorit de către Episcopul Ioanichie al Romanului pe locul vechiului schit numit "Slătiorul" sau "Spirea", cu hramul "Sfântul Ierarh Spiridon". Aici au trăit monahi iubitori de linişte din Mănăstirea Neamţ şi tot aici şi-a petrecut anii de ucenicie Ioanichie, înainte de a ajunge episcop, lucru întâmplat în anul 1747.

Neuitând locul noviciatului său, Episcopul Ioanichie ctitoreşte aici o biserică de lemn în anul 1749, cu hramul "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului", sau popular "Vovidenia".

După 100 ani, în 1849-1857, se ridică actuala biserică, cu zid de piatră, care păstrază de la cea a episcopului Ioanichie catapeteasma şi amvonul, având ca principali ctitori pe ieroschimonahii Iosif şi Ghenadie, vieţuitori ai Vovideniei, şi pe stareţul de atunci al Mănăstirii Neamţ, Neonil.

Biserica a cunoscut de-a lungul anilor mai multe reparaţii, între anii 1868-1869 fiind pictată, în tempera, de pictorul Constantin Călinescu, stareţ al Mănăstirii Neamţ fiind Arhimandritul Nestor Vornicescu, devenit ulterior mitropolit al Olteniei, iar egumen al schitului, Protosinghelul Nazarie Chirilă.

În vecinătatea Vovideniei se află casa Mitropolitului Visarion Puiu al Bucovinei, în care funcţionează în prezent un muzeu închinat scriitorului Mihail Sadoveanu (1947-1961), prieten al mitropolitului, care a folosit-o între anii 1947-1961 drept casă de creaţie.

În ultimii ani, în acest loc s-au efectuat importante lucrări de construcţie şi restaurare.

***First Love***

Prima dragoste

Este foarte greu să vorbeşti despre dragoste ca şi cum te-ai gândi la un obiect, dacă nu simţi trăirea interioară care îţi face sufletul să scape tainic din vasul de lut conceput încă de la creaţie de Persoana care te iubeşte. Dragostea, ce frumos sună acest cuvânt şi câte îţi trec prin minte când îl auzi. Dragostea, moment al inocenţei copilaresti, al purităţii, moment al clipelor frumoase de odinioară ce au trecut tainic, printr-o aparenţă covârşitoare cu urmări adânci; presărate ca nişte lacrimi de mărgăritar de mult preţ pe sufletul scăpat din tainicele-i lăcaşuri. Însa ea nu reprezintă durere pentru tot sufletul ci reprezintă totodata şi legătura veşnica strânsa prin iubire. Nu am simţit fiorul sacrificiului pentru aproapele, nu mi-am făcut sufletul niciodată atât de străin cu mine însumi încât să cad în deznădejdea constructivă pentru tipul de persoană care invaţă din experienţele celorlalţi; autocondamnâdu-şi propria-i fiinţă prin stropul de originalitate aparent; întruchipat apoi în buchetul, transformat in creaţie proprie; cuprins de făgaşele înţelepciunii interioare.... călătorind spre idealuri măreţe unde doar puterea gândului inocent dar în acelaşi timp prea matur ca să mai fie inţeles de cineva din afara cercului sau, poate pătrunde. O vedeam... uitându-se la mine cu o privire foarte gânditoare şi puternică; dar în acelaşi timp foarte dură. Nu m-am gândit niciodată că o să fie ceva între caracterele noastre neexplorate până atunci. Nu îi dădeam importanţa privirilor ei. Nu ne vedeam a fi impreună nici măcar cinci minute, pentru că aveam impresia că este total diferită faţă de mine. De un singur lucru mi-am dat seama că îl avem in comun. Faptul că eram visători. De fapt privirea aceea fixă şi serioasă nu era decât o privire pierdută in infinit, o privire care tânjea spre idealuri măreţe. Vaporul mergea in repejunea valurilor ca într-o mare involburată, feţele necunoscute începeau să prindă contur, iar visele şi gândurile utopice se acomodau cu situaţiile reale. ...pana când ? Şi a început...undeva pe o insulă destul de neauzită, abia zărita pe hartă, unde toată lumea stătea ascunsă, fără să ştie, într-o splendoare mărginită,cu totul mirifică. Prima impresie nu mi-a dat curaj, eram încă prins între două lumi diferite. Nimic nu îmi dădea speranţă la început...dar totuşi!... ajungând să-i cunosc pe cei cu care trebuia să-mi împart clipele într-un timp destul de lung, la început...am sesizat că Dumnezeu ne-a binecuvântat ...la fel cum era şi locul acela. Am început o nouă zi cu gânduri măreţe, şi aşa a şi fost. Toţi eram veseli, cu toţii am participat la activităţi nemaipomenite şi totodata foarte atractive pentru vârsta noastră. O activitate destul de interesantă în tabăra noastră a pus început acestei suferinţe profunde. Fiecare a avut de ales câte un bileţel din mâna acelei persoane dragi din cercul nostru, şi spre surprinderea mea, am avut de spus câteva cuvinte despre cuvântul LOVE. Este foarte greu sa-ţi expui propriile sentimente dacă nu ai simţit pâna atunci acea putere a dragostei. Dar totul are un început. Nu mi-am imaginat niciodată, cum este sa fii indrăgostit şi nici nu cred că voi mai putea simţi acea sfială aparte, vreodată. Dar a trecut acel moment de puţină inspiraţie şi de chin. Încercam să caut să născocesc evenimente din filme, sau din auzite, nu însa din trăire personală. A venit altul... noi am făcut parte din nou din aceeaşi echipă. Nu cred să fi fost întâmplare sau destin. Nu ne gândeam decât să facem cea mai buna prezentare, cercetându-ne ideile foarte înălţătoare. Îmi amintesc că am facut o echipa deosebită, noi împreuna cu ceilalţi la fel ca noi. border="0" Mergeam la plajă cu toţii, insă privirea-i stăruitoare nu înceta să mă lase. Fiecare mişcare a mea o simţeam măsurată de ea. Însă nu mă simţeam vânat, pentru că şi eu la rândul meu încercam să fac acelaşi lucru, era ceva reciproc, şi datorită acestui fapt nu am sărit din prima în vâltuarea dragostei. Încercam să ne dăm seama de noi înşine comparându-ne unul pe altul din priviri, completându-ne greşelile şi îmbunătăţind gesturile existente. Era o armonie la distanţă, dar am lasăt-o să fie aşa gândindu-mă la momentul în care să pot acţiona fără să greşesc, cu dorinţa de a fi totul perfect. Seara am avut ocazia să dansăm, să ne eliberăm de stresul pe care l-am avut în timpul anului şcolar, inclusiv pâna atunci, doar era vară, ultima vară a noastră sub aripa inocenţei copilareşti. Începusem să ne cunoaştem mai bine unii cu alţii să ne deschidem unii altora în limita bunului simţ şi a noii situaţii în care ne aflam. Ne aşteaptă o viaţă tumultoasă cu greutăţi cu bucurii, cu momente plăcute şi mai puţin plăcute, aşa că nimic nu ne stătea în calea fericirii în acele momente. Următoarea zi, nu ne dădea nimic de inţeles. Am urmat programul impus, un program foarte lejer incărcat numai cu evenimente bineplăcute şi foarte atractive. Simţeam în sfârşit acomodarea şi lipsa de griji cu care fiecare, sunt sigur că stă oriunde şi oricând. Cu toţii ne simţeam împliniţi. Aflându-ne în acea după amiază călduroasă, la celebra masa de ping-pong am început să ne explorăm caracterele noastre ieşite din comun, dar de data aceasta, nu doar din priviri, ci faţă catre faţă. Era uimitor; ne potriveam perfect. Chiar şi poziţia braţelor, mergând pe faleza veche pietruit călcată de atâtea veacuri, am constatat cu stupoare că era aceeaşi. Seara am participat la karaoke, moment mult aşteptat în care i-am auzit glasul angelic şi curat ca lacrima, purtat de valurile cugetului în lumi în care doar cu puterea gândului poţi pătrunde. Avea o voce ca de privighetoare, care mă făcea să mă simt cu totul diferit. Totul incepea să prindă viaţă. Fiorii dragostei îi simţeam cum îmi stăpâneau tot corpul, încet, încet, parcă încercau să pătrundă la inimă. Nimeni nu îi oprea în acele momente. Tot în acea seara am dansat, i-am admirat dansul şi ne-am impărtaşit din aceeaşi fericire. Toţi erau prinţi si prinţese în acea seara binecuvântată şi înseninată. Eram cu toţii rupţi de realitate. Legăturile puternice care s-au înfiripat acolo cred că nu se vor uita niciodată. Cu noi locul acela a prins viaţă, dar şi noi am reînviat odată cu păşirea pe acele meleaguri. Am continuat seara de vis, în splendoarea brizei, care ne străpungea şi mai mult sufletele cu fărâme de iubire. Stelele erau parcă, potrivite cu mare migală, de cineva, la locul lor, spre a ne înduioşa simţămintele, iar luna le lumina cu grija spre a nu strica peisajul feeric, rupt din poveste; care era numai al nostru. Parcă şi acum aud valurile Dunării cum plesneau digul solid de pe marginea falezei, într-un murmur melodios, acompaniat de minuetele păsărelelor fermecătoare. ...chipul ei si acum ma urmăreşte. Privirea-i fixă şi adâncă mi-a sorbit o parte din sufletul meu rece. Simţeam fiorul dragostei dar îmi era teamă să muşc din rodul ei. Nu mai eram eu. Viaţa mea pâna atunci nu mai conta, momentele pe canapeaua dragostei niciodată nu le voi uita; strangerea de mână, sărutul si parfumul părului cârlionţat m-au făcut mai fericit, mai deosebit, schimbat, simţeam dragostea faţă de aproapele mult mai profund, latria faţă de Dumnezeu, îmi simţeam sufletul mult mai uşor, inocent, lipsit de păcat; dar în acelaşi timp simţeam presarea celor din jur ceea ce mă ducea cu totul într-o stare incertă. O stare care îţi dă de ştire cât de nepregătit eşti într-o lume atât de mare, plină de obstacole şi încercări. O apăsare profundă mă măcina şi mă făcea să cobor din acea asceză dumnezeiască. Nişte cuvinte spuse în glumă m-au făcut să-mi pierd curajul gândindu-mă că planul meu inocent era gata să eşueze. M-am temut de priviri indiferente de opinii prea diferite, de grupuri despărţite şi de feţe mohorâte. Doream egalitatea, nu dădeam frâu liber sentimentelor mele profunde, ceea ce mă sufoca şi mă făcea să mă simt străin în propria-mi piele. Nu ştiam ce să fac. Pentru prima dată în viaţă nu am ştiut cum să reacţionez, ce să spun, încotro să merg. Vedeam potecile la început ca pe nişte drumuri deschise, luminate şi presărate cu fericire absolută care duc la un palat fastuos, în a cărui încăperi se afla cea pe care ţi-o doreşti de o viaţă; iar mai pe urma tot aceleaşi poteci prinseseră spini mari şi dureroşi la atingere. Cuvântul a devenit nebunie, simţeam starea de agonie si incertitudine. Uneori cuvintele ne la locul lor sunt o mare tragedie. Sufletul simţea o apăsare puternică ceea ce mă făcea sa îmi calc peste voinţa liberă. Ce folos că ea este liberă dacă uneori, într-un cerc restrâns de trăiri, aparent universal, trebuie încalcată şi astfel neurmată?

„ ...dimineaţa ai cu cine vedea răsăritul soarelui ...

Aceste cuvinte spuse cu o aparentă gelozie îmi făceau disperarea mult mai amară. Răsăritul îl vedeam acum ca pe un apus veşnic. Sunt puţine cuvinte cu o semnificaţie profundă. Acestea nu mi-au dispărut din mintea şi sufletul cu totul afectat nici acum şi înca mai tăgăduiesc aceste cuvinte în interiorul meu, aş fi sperat să nu fie spuse niciodată. Uram ideea că s-ar putea crea divergenţe între noi; doream perfecţiunea; egalitatea între toţi; neţinând cont de fiorul ascuns al dragostei. Am rămas ca o statuie; rece şi nemişcat; nu mă gândeam niciodată la acea persoană că o să fie în stare să zică aşa ceva, cu toate că din unele întâmplări din timpul activităţilor şi din timpul liber dădea de inţeles că ceva nu i-ar fi pe plac. Dar de ce făcea acest lucru? Oricum dragostea ei era acolo undeva, şi o aştepta cu nerăbdare, precum şi ea işi aştepta jumătatea la fel de mult...un lucru pe care niciodată nu îl voi inţelege. Instabilitatea mea m-a făcut să urmez planul, de a nu lega nici o relaţie de iubire, cu gândul ca astfel toţi vom fi prieteni în egala măsura şi nu v-a exista nici măcar o mică divergenţă între noi, cu toate că acestea deja apăruseră fără să fac ceva contrar. Inocenţa mea m-a făcut să pierd mult în această privinţă. Poate nu se întâmpla nimic dacă eram sincronizaţi aproape total şi nu exista acea perfecţiune aparentă.

„ Cuvintele:

...şi încet ai început să te îndepărtezi... le-am auzit dupa doua zile când ne-am întâlnit în aceeaşi apă, pe ţărmul căreia odinioară ne exploram caracterele.

În adâncul sufletului meu încercam negarea faptului că nu o să mai fim uniţi ca şi pînă atunci. Eram uşor confuz de acea stare; îmi dadea de inţeles că nu se putea face ceva mai mult în viitorul care ne aştepta. Nu ceream mai mult, dar măcar să nu se termine totul aşa simplu. Amiciţia, era prea puţin; aşa simţeam eu atunci. Regret şi acum acel moment teribil de cumplit în care am încercat să fac din adevăr, minciună. Încercam sa îmi spun în gând că durerea se putea termina doar odata cu timpul. Timpul reprezintă perioada dintre chemare şi răspunsul chemării noastre. Care să fie chemarea mea? Doar timpul îmi putea linişti sufletul prin trecerea lui grăbita; aşa cum ne plăcea noua celor din cercul invizibil pentru toţi ceilalţi şi foarte restrans, să zicem. Ideea de răbdare temporală ni se părea prea mult, ceva absurd, ceva peste puterile noastre. Astfel timpul este cel care va putea sa îmi aline rănile adănci lăsate de ochiul furtunii napraznice. Dintr-o altă perspectivă, se putea să nu fie nevoie de răbdare pentru a şterge rănile, ci răbdare pentru a realiza cine suntem dupa acea minunată scăpare în natură. Astfel aceasta rabdare scurtă putea să pună capăt incertitudinii. Însă acest lucru benefic nu s-a arătat a fi cu adevărat. Aşa cum nici unul dintre noi nu agrea acest uluitor cuvânt. Poate unul din noi putea să mai aştepte puţin, măcar puţin, spre a ne rămane răgaz deajuns să ieşim din tumultul acela şi să ne vedem reacţiile şi în afara acelei mici oaze fermecătoare. Cu mare durere, unul dintre noi a zburat spre cele mai înalte piscuri ale muntilor înzăpeziţi; aripile s-au făcut ca de vultur; nimic nu îmi mai dădea încredere atunci, şi în nimeni nu mai aveam încredere, nici măcar în mine. Am încercat să realizez cine a greşit unde s-a greşit şi de ce s-a ajuns la această nuanţă de dezamăgire şi rănire sufletească. Deodată toate vocile s-au oprit şi privirile şi-au schimbat direcţiile; acea persoană care nu a vrut să mă vadă lângă fata cu vocea de aur şi părul cârlionţat, mi-a oferit amiciţia, completându-mi şi fiind ea însăşi parcă parte din planul meu inocent. Dar totuşi, misterul nu a fost, nu este şi nici nu cred că va fi descoperit vreodată; niciodată! Realitatea este crudă şi doare. Când ajungi să realizezi că totul este doar un vis trecător în această lume limitată iţi dai seama de micimea şi de neputinţa ta in faţa Creatorului. Te gândesti dacă să cedezi sau să mergi înainte; cei saraci cu duhul pot cădea în deznădejde, dar de data aceasta nu una constructivă ci una lipsită de scăpare. Totul pare incert şi toată lumea aceea plina de culoare şi lumina se transfigureaza într-o lume în două culori, nici moarte, nici pline de viaţă, antitetice, albul şi negrul. Viaţa pe pământ fiind doar un vis trecător trebuie gândită ca atare; gândindu-ne la faptul că fericirea nu este veşnică aici. Însă acestea sunt lucrurile de care trebuie să te bucuri în această viaţă, cu bune şi cu rele; dar numai cu gândul că maine va fi sfârşitul, altfel totul devine la fel ca o amărulă bună la gust când muşti din ea, dureros de dulce, dar cu urmări nemaiîntâlnite, insuportabile. Nebunia este şi mai mare, când rămân cu gândul că s-a terminat acea văpaie reciprocă. Am inţeles de ce mi-a zis că o voi iubi mult mai mult după ce ne vom despărţi, după ce nu vom mai fi impreună; sunt cuvinte neimportante cu o semnificaţie şi cu o trăire aparte. Însă ochii care nu se văd, se uita! Cu toate că înăuntrul sufletului nu vrei ca aceasta să se întâmple. Focul arde şi mai puternic în sufletul meu. Sentimentul de gelozie mă apasă. Chipul ei, văzut doar cu coada ochiului va rămâne veşnic întipărit in mintea mea. Acea privire fixă şi foarte serioasă, dar de fapt visătoare, de la început se transformase acum într-un chip angelic. Glasul ei mirific îmi va îmbăta fiinţa mereu, iar eu nu voi nega acest lucru. Cântecul care mă urmăreşte împreună cu vocea ei nu se vor îndeparta uşor de la mine fără să adâncească rănile. Pierderea în adâncul sufletului este mare, dar gândul că în viaţă nu curge doar lapte şi miere, mă face să trec peste şi să consider aceasta un început al trăirilor şi al încercărilor de tot felul, pe care le găsesc la tot pasul. Prima dragoste va fi temelie tare pentru a clădi mai departe o dragoste solida bazată pe încredere, sinceritate, respect, credinţa şi nu în cele din urmă pe iubire, căci Dumnezeu este iubire!

Voi simţi mereu ecoul durerii în sufletul pierdut ...
...prima dragoste nu moare ...

...niciodată...

An Amazing Opportunity....

You should try this.....it's benefic and easyer...join TraVerus...trust me....
First of all take a look at those: www.step1video.com and www.step2video.com