***First Love***

Prima dragoste

Este foarte greu să vorbeşti despre dragoste ca şi cum te-ai gândi la un obiect, dacă nu simţi trăirea interioară care îţi face sufletul să scape tainic din vasul de lut conceput încă de la creaţie de Persoana care te iubeşte. Dragostea, ce frumos sună acest cuvânt şi câte îţi trec prin minte când îl auzi. Dragostea, moment al inocenţei copilaresti, al purităţii, moment al clipelor frumoase de odinioară ce au trecut tainic, printr-o aparenţă covârşitoare cu urmări adânci; presărate ca nişte lacrimi de mărgăritar de mult preţ pe sufletul scăpat din tainicele-i lăcaşuri. Însa ea nu reprezintă durere pentru tot sufletul ci reprezintă totodata şi legătura veşnica strânsa prin iubire. Nu am simţit fiorul sacrificiului pentru aproapele, nu mi-am făcut sufletul niciodată atât de străin cu mine însumi încât să cad în deznădejdea constructivă pentru tipul de persoană care invaţă din experienţele celorlalţi; autocondamnâdu-şi propria-i fiinţă prin stropul de originalitate aparent; întruchipat apoi în buchetul, transformat in creaţie proprie; cuprins de făgaşele înţelepciunii interioare.... călătorind spre idealuri măreţe unde doar puterea gândului inocent dar în acelaşi timp prea matur ca să mai fie inţeles de cineva din afara cercului sau, poate pătrunde. O vedeam... uitându-se la mine cu o privire foarte gânditoare şi puternică; dar în acelaşi timp foarte dură. Nu m-am gândit niciodată că o să fie ceva între caracterele noastre neexplorate până atunci. Nu îi dădeam importanţa privirilor ei. Nu ne vedeam a fi impreună nici măcar cinci minute, pentru că aveam impresia că este total diferită faţă de mine. De un singur lucru mi-am dat seama că îl avem in comun. Faptul că eram visători. De fapt privirea aceea fixă şi serioasă nu era decât o privire pierdută in infinit, o privire care tânjea spre idealuri măreţe. Vaporul mergea in repejunea valurilor ca într-o mare involburată, feţele necunoscute începeau să prindă contur, iar visele şi gândurile utopice se acomodau cu situaţiile reale. ...pana când ? Şi a început...undeva pe o insulă destul de neauzită, abia zărita pe hartă, unde toată lumea stătea ascunsă, fără să ştie, într-o splendoare mărginită,cu totul mirifică. Prima impresie nu mi-a dat curaj, eram încă prins între două lumi diferite. Nimic nu îmi dădea speranţă la început...dar totuşi!... ajungând să-i cunosc pe cei cu care trebuia să-mi împart clipele într-un timp destul de lung, la început...am sesizat că Dumnezeu ne-a binecuvântat ...la fel cum era şi locul acela. Am început o nouă zi cu gânduri măreţe, şi aşa a şi fost. Toţi eram veseli, cu toţii am participat la activităţi nemaipomenite şi totodata foarte atractive pentru vârsta noastră. O activitate destul de interesantă în tabăra noastră a pus început acestei suferinţe profunde. Fiecare a avut de ales câte un bileţel din mâna acelei persoane dragi din cercul nostru, şi spre surprinderea mea, am avut de spus câteva cuvinte despre cuvântul LOVE. Este foarte greu sa-ţi expui propriile sentimente dacă nu ai simţit pâna atunci acea putere a dragostei. Dar totul are un început. Nu mi-am imaginat niciodată, cum este sa fii indrăgostit şi nici nu cred că voi mai putea simţi acea sfială aparte, vreodată. Dar a trecut acel moment de puţină inspiraţie şi de chin. Încercam să caut să născocesc evenimente din filme, sau din auzite, nu însa din trăire personală. A venit altul... noi am făcut parte din nou din aceeaşi echipă. Nu cred să fi fost întâmplare sau destin. Nu ne gândeam decât să facem cea mai buna prezentare, cercetându-ne ideile foarte înălţătoare. Îmi amintesc că am facut o echipa deosebită, noi împreuna cu ceilalţi la fel ca noi. border="0" Mergeam la plajă cu toţii, insă privirea-i stăruitoare nu înceta să mă lase. Fiecare mişcare a mea o simţeam măsurată de ea. Însă nu mă simţeam vânat, pentru că şi eu la rândul meu încercam să fac acelaşi lucru, era ceva reciproc, şi datorită acestui fapt nu am sărit din prima în vâltuarea dragostei. Încercam să ne dăm seama de noi înşine comparându-ne unul pe altul din priviri, completându-ne greşelile şi îmbunătăţind gesturile existente. Era o armonie la distanţă, dar am lasăt-o să fie aşa gândindu-mă la momentul în care să pot acţiona fără să greşesc, cu dorinţa de a fi totul perfect. Seara am avut ocazia să dansăm, să ne eliberăm de stresul pe care l-am avut în timpul anului şcolar, inclusiv pâna atunci, doar era vară, ultima vară a noastră sub aripa inocenţei copilareşti. Începusem să ne cunoaştem mai bine unii cu alţii să ne deschidem unii altora în limita bunului simţ şi a noii situaţii în care ne aflam. Ne aşteaptă o viaţă tumultoasă cu greutăţi cu bucurii, cu momente plăcute şi mai puţin plăcute, aşa că nimic nu ne stătea în calea fericirii în acele momente. Următoarea zi, nu ne dădea nimic de inţeles. Am urmat programul impus, un program foarte lejer incărcat numai cu evenimente bineplăcute şi foarte atractive. Simţeam în sfârşit acomodarea şi lipsa de griji cu care fiecare, sunt sigur că stă oriunde şi oricând. Cu toţii ne simţeam împliniţi. Aflându-ne în acea după amiază călduroasă, la celebra masa de ping-pong am început să ne explorăm caracterele noastre ieşite din comun, dar de data aceasta, nu doar din priviri, ci faţă catre faţă. Era uimitor; ne potriveam perfect. Chiar şi poziţia braţelor, mergând pe faleza veche pietruit călcată de atâtea veacuri, am constatat cu stupoare că era aceeaşi. Seara am participat la karaoke, moment mult aşteptat în care i-am auzit glasul angelic şi curat ca lacrima, purtat de valurile cugetului în lumi în care doar cu puterea gândului poţi pătrunde. Avea o voce ca de privighetoare, care mă făcea să mă simt cu totul diferit. Totul incepea să prindă viaţă. Fiorii dragostei îi simţeam cum îmi stăpâneau tot corpul, încet, încet, parcă încercau să pătrundă la inimă. Nimeni nu îi oprea în acele momente. Tot în acea seara am dansat, i-am admirat dansul şi ne-am impărtaşit din aceeaşi fericire. Toţi erau prinţi si prinţese în acea seara binecuvântată şi înseninată. Eram cu toţii rupţi de realitate. Legăturile puternice care s-au înfiripat acolo cred că nu se vor uita niciodată. Cu noi locul acela a prins viaţă, dar şi noi am reînviat odată cu păşirea pe acele meleaguri. Am continuat seara de vis, în splendoarea brizei, care ne străpungea şi mai mult sufletele cu fărâme de iubire. Stelele erau parcă, potrivite cu mare migală, de cineva, la locul lor, spre a ne înduioşa simţămintele, iar luna le lumina cu grija spre a nu strica peisajul feeric, rupt din poveste; care era numai al nostru. Parcă şi acum aud valurile Dunării cum plesneau digul solid de pe marginea falezei, într-un murmur melodios, acompaniat de minuetele păsărelelor fermecătoare. ...chipul ei si acum ma urmăreşte. Privirea-i fixă şi adâncă mi-a sorbit o parte din sufletul meu rece. Simţeam fiorul dragostei dar îmi era teamă să muşc din rodul ei. Nu mai eram eu. Viaţa mea pâna atunci nu mai conta, momentele pe canapeaua dragostei niciodată nu le voi uita; strangerea de mână, sărutul si parfumul părului cârlionţat m-au făcut mai fericit, mai deosebit, schimbat, simţeam dragostea faţă de aproapele mult mai profund, latria faţă de Dumnezeu, îmi simţeam sufletul mult mai uşor, inocent, lipsit de păcat; dar în acelaşi timp simţeam presarea celor din jur ceea ce mă ducea cu totul într-o stare incertă. O stare care îţi dă de ştire cât de nepregătit eşti într-o lume atât de mare, plină de obstacole şi încercări. O apăsare profundă mă măcina şi mă făcea să cobor din acea asceză dumnezeiască. Nişte cuvinte spuse în glumă m-au făcut să-mi pierd curajul gândindu-mă că planul meu inocent era gata să eşueze. M-am temut de priviri indiferente de opinii prea diferite, de grupuri despărţite şi de feţe mohorâte. Doream egalitatea, nu dădeam frâu liber sentimentelor mele profunde, ceea ce mă sufoca şi mă făcea să mă simt străin în propria-mi piele. Nu ştiam ce să fac. Pentru prima dată în viaţă nu am ştiut cum să reacţionez, ce să spun, încotro să merg. Vedeam potecile la început ca pe nişte drumuri deschise, luminate şi presărate cu fericire absolută care duc la un palat fastuos, în a cărui încăperi se afla cea pe care ţi-o doreşti de o viaţă; iar mai pe urma tot aceleaşi poteci prinseseră spini mari şi dureroşi la atingere. Cuvântul a devenit nebunie, simţeam starea de agonie si incertitudine. Uneori cuvintele ne la locul lor sunt o mare tragedie. Sufletul simţea o apăsare puternică ceea ce mă făcea sa îmi calc peste voinţa liberă. Ce folos că ea este liberă dacă uneori, într-un cerc restrâns de trăiri, aparent universal, trebuie încalcată şi astfel neurmată?

„ ...dimineaţa ai cu cine vedea răsăritul soarelui ...

Aceste cuvinte spuse cu o aparentă gelozie îmi făceau disperarea mult mai amară. Răsăritul îl vedeam acum ca pe un apus veşnic. Sunt puţine cuvinte cu o semnificaţie profundă. Acestea nu mi-au dispărut din mintea şi sufletul cu totul afectat nici acum şi înca mai tăgăduiesc aceste cuvinte în interiorul meu, aş fi sperat să nu fie spuse niciodată. Uram ideea că s-ar putea crea divergenţe între noi; doream perfecţiunea; egalitatea între toţi; neţinând cont de fiorul ascuns al dragostei. Am rămas ca o statuie; rece şi nemişcat; nu mă gândeam niciodată la acea persoană că o să fie în stare să zică aşa ceva, cu toate că din unele întâmplări din timpul activităţilor şi din timpul liber dădea de inţeles că ceva nu i-ar fi pe plac. Dar de ce făcea acest lucru? Oricum dragostea ei era acolo undeva, şi o aştepta cu nerăbdare, precum şi ea işi aştepta jumătatea la fel de mult...un lucru pe care niciodată nu îl voi inţelege. Instabilitatea mea m-a făcut să urmez planul, de a nu lega nici o relaţie de iubire, cu gândul ca astfel toţi vom fi prieteni în egala măsura şi nu v-a exista nici măcar o mică divergenţă între noi, cu toate că acestea deja apăruseră fără să fac ceva contrar. Inocenţa mea m-a făcut să pierd mult în această privinţă. Poate nu se întâmpla nimic dacă eram sincronizaţi aproape total şi nu exista acea perfecţiune aparentă.

„ Cuvintele:

...şi încet ai început să te îndepărtezi... le-am auzit dupa doua zile când ne-am întâlnit în aceeaşi apă, pe ţărmul căreia odinioară ne exploram caracterele.

În adâncul sufletului meu încercam negarea faptului că nu o să mai fim uniţi ca şi pînă atunci. Eram uşor confuz de acea stare; îmi dadea de inţeles că nu se putea face ceva mai mult în viitorul care ne aştepta. Nu ceream mai mult, dar măcar să nu se termine totul aşa simplu. Amiciţia, era prea puţin; aşa simţeam eu atunci. Regret şi acum acel moment teribil de cumplit în care am încercat să fac din adevăr, minciună. Încercam sa îmi spun în gând că durerea se putea termina doar odata cu timpul. Timpul reprezintă perioada dintre chemare şi răspunsul chemării noastre. Care să fie chemarea mea? Doar timpul îmi putea linişti sufletul prin trecerea lui grăbita; aşa cum ne plăcea noua celor din cercul invizibil pentru toţi ceilalţi şi foarte restrans, să zicem. Ideea de răbdare temporală ni se părea prea mult, ceva absurd, ceva peste puterile noastre. Astfel timpul este cel care va putea sa îmi aline rănile adănci lăsate de ochiul furtunii napraznice. Dintr-o altă perspectivă, se putea să nu fie nevoie de răbdare pentru a şterge rănile, ci răbdare pentru a realiza cine suntem dupa acea minunată scăpare în natură. Astfel aceasta rabdare scurtă putea să pună capăt incertitudinii. Însă acest lucru benefic nu s-a arătat a fi cu adevărat. Aşa cum nici unul dintre noi nu agrea acest uluitor cuvânt. Poate unul din noi putea să mai aştepte puţin, măcar puţin, spre a ne rămane răgaz deajuns să ieşim din tumultul acela şi să ne vedem reacţiile şi în afara acelei mici oaze fermecătoare. Cu mare durere, unul dintre noi a zburat spre cele mai înalte piscuri ale muntilor înzăpeziţi; aripile s-au făcut ca de vultur; nimic nu îmi mai dădea încredere atunci, şi în nimeni nu mai aveam încredere, nici măcar în mine. Am încercat să realizez cine a greşit unde s-a greşit şi de ce s-a ajuns la această nuanţă de dezamăgire şi rănire sufletească. Deodată toate vocile s-au oprit şi privirile şi-au schimbat direcţiile; acea persoană care nu a vrut să mă vadă lângă fata cu vocea de aur şi părul cârlionţat, mi-a oferit amiciţia, completându-mi şi fiind ea însăşi parcă parte din planul meu inocent. Dar totuşi, misterul nu a fost, nu este şi nici nu cred că va fi descoperit vreodată; niciodată! Realitatea este crudă şi doare. Când ajungi să realizezi că totul este doar un vis trecător în această lume limitată iţi dai seama de micimea şi de neputinţa ta in faţa Creatorului. Te gândesti dacă să cedezi sau să mergi înainte; cei saraci cu duhul pot cădea în deznădejde, dar de data aceasta nu una constructivă ci una lipsită de scăpare. Totul pare incert şi toată lumea aceea plina de culoare şi lumina se transfigureaza într-o lume în două culori, nici moarte, nici pline de viaţă, antitetice, albul şi negrul. Viaţa pe pământ fiind doar un vis trecător trebuie gândită ca atare; gândindu-ne la faptul că fericirea nu este veşnică aici. Însă acestea sunt lucrurile de care trebuie să te bucuri în această viaţă, cu bune şi cu rele; dar numai cu gândul că maine va fi sfârşitul, altfel totul devine la fel ca o amărulă bună la gust când muşti din ea, dureros de dulce, dar cu urmări nemaiîntâlnite, insuportabile. Nebunia este şi mai mare, când rămân cu gândul că s-a terminat acea văpaie reciprocă. Am inţeles de ce mi-a zis că o voi iubi mult mai mult după ce ne vom despărţi, după ce nu vom mai fi impreună; sunt cuvinte neimportante cu o semnificaţie şi cu o trăire aparte. Însă ochii care nu se văd, se uita! Cu toate că înăuntrul sufletului nu vrei ca aceasta să se întâmple. Focul arde şi mai puternic în sufletul meu. Sentimentul de gelozie mă apasă. Chipul ei, văzut doar cu coada ochiului va rămâne veşnic întipărit in mintea mea. Acea privire fixă şi foarte serioasă, dar de fapt visătoare, de la început se transformase acum într-un chip angelic. Glasul ei mirific îmi va îmbăta fiinţa mereu, iar eu nu voi nega acest lucru. Cântecul care mă urmăreşte împreună cu vocea ei nu se vor îndeparta uşor de la mine fără să adâncească rănile. Pierderea în adâncul sufletului este mare, dar gândul că în viaţă nu curge doar lapte şi miere, mă face să trec peste şi să consider aceasta un început al trăirilor şi al încercărilor de tot felul, pe care le găsesc la tot pasul. Prima dragoste va fi temelie tare pentru a clădi mai departe o dragoste solida bazată pe încredere, sinceritate, respect, credinţa şi nu în cele din urmă pe iubire, căci Dumnezeu este iubire!

Voi simţi mereu ecoul durerii în sufletul pierdut ...
...prima dragoste nu moare ...

...niciodată...