Clipe de rastriste......

Exista in viata asta momente atat de grele si de tensionate incat vrei sa ai puterea sa te teleportezi intr-o alta dimensiune, sa uiti de trecut si de prezent sa iti faci o noua viata.... insa nu este posibil NICIODATA!!! ...pana cand vine CLIPA, care nu cruta pe nimeni... cand vezi pe "fratele" tau zacand in groapa fara de marire si fara de chip iti aduci aminte de faptele tale, si ai un moment de pocainta care te paraseste la fel de repede , ba chiar mai repede decat atunci cand a venit. Sentimentul este profund intiparit in inima deja ranita, visezi, te trezesti, traiesti, mananci, te simti bine, ca sa nu dai impresie rea celorlalti, te porti frumos cu toata lumea, accepti criticile, le tratezi cu o aparenta seriozitate ca nu cumva sa cazi in capcana sau sa fii catalogat cu un alt calificatic fata de decat meriti... si toate se aduna intr-un singur loc; prietenii iti zambesc, "te ajuta" sunt langa tine, dar pe ei ii doare mai mult ceea ce simt ei nu ceea ce te face pe tine sa suferi, nu te asculta indeajuns, nu simt dragostea din suflet, nefatarnica, o dragoste pe care o impartaseste tatal fiului lui, o dragoste de care eu nu am putut sa ma bucur, sa o fructific indeajuns de mult sa il multumesc si eu pe "fratele meu" care acum doar cu ce a lasat ma mai poate ajuta si cu rugaciunea lui. O dragoste neimpartasita la timpul ei este ca un copac care creste si nu da niciodata rod, ca un copil care nu are cui sa-i spuna mama si tata, ca o copilarie in care nu simti ca esti copil; iti este dor acum de clipele in care el te facea sa razi, de clipele in care iti spunea povesti cu talc, chiar si de clipele in care te certa, insa te mustra spre indreptare, nu incerca decat sa faca copilului lui o viata mai frumoasa... Fiecare om are neajunsurile lui, fiecare om are caracterul lui, poate nu e dupa asteptarile tale, dar, trebuie sa il accepti asa cum este caci intr-o buna zi vei avea mult tare de suferit. El te-a iubit, te-a laudat, te-a mangaiat, te-a facut sa te simti bine, chiar daca tu nu ai recunoscut in fata lui... el a stiut ca tu il iubesti, tu ii faceai poze, in cele mai haioase ipostaze, il faceai sa se enerveze doar ca sa vezi cat de mult tine la tine si cat de repede te iarta, stiu ca nu tot timpul faceai asta insa, prezentul te incearca si istoria se repeta si cu fratii tai de suflet pe care ii iubesti si pentru care ti-ai da viata.
Nimeni, nu v-a simti vreodata ce este in sufetul tau, golul amarnic ce te patrunde pana in maduva oaselor; un singur lucru poate sa te faca atat de rece incat nici tu nu poti sa iti inchipui, insa acel lucru cand este adus de la fratele tau este mult mai dureros; acel lucru macinat de caracterul tau care si-a fixat destinatia si greu o mai poate schimba cineva este redirectionat, oricat de banal ar fi, DOARE. Simti durerea, o recunosti, iti pare rau dar nu mai poti face fata.
Inima e ca un manunchi de cristale de gheata care sunt patrunse de soare si se topesc in nestire, o simti ca te apasa, se scurge de la locul ei, si tot lutul din care esti il simti fara de „suflare”. Nimic nu te face sa uiti, ba chiar mai mult ranile se adancesc; cu cat tii in tine toate sentimentele nefaste sufletului tau. Ai o sendibilitate prea mare zic unii dar nu tu ti-ai ales-o, Dumnezeu ti-a dat-o, poarta-ti crucea; sufletul este zelos, iar trupul iti este neputincios; doar sunetul muzicii te mai poate linisti, viorelele le consideri a fi pnevma, ciocanelele care lovesc corzile intr-un murmur de sonate ti se pare a fi vasul in care niciodata nu ai simtit suflarea care sa te racoreasca, sa te inalte spre insoritele plaiuri rourate cu mare sfiala si dragoste filiasca de Tatal tau; ...de ce? ... pentru ca esti neputincios.
Moralul iti este la pamant, nu ai linistea pe care ti-o doresti, ai ispitele cu care te lupti, nu iti indeplinesti toate cele poruncile, nu simti dragostea pe care o impartasesti, nu vrei sa superi pe nimeni... masca pe care o insailezi cu fir subtire de tacere nu te poate proteja de greutatile vietii... nu vei putea fi la infinit ascuns; vei fi trist chiar si atunci cand ceilalti rad, cand se distreaza... nu te mai poti preface bine dispus la infinit, doar muzica te va salva, aparent insa. Daca ai sufletul incarcat, tu razi ca sa faci pe altii sa rada la randul lor. Esti prea amabil, si viata e prea cruda. Nu poate fi nimic mai crud decat sa iti amitesti ca acum doi ani eram sase iar acum suntem trei...ba mai vine o vorba dintr-o parte intunecata care iti face suferinta si mai cruda, asculti ecoul care iti spune ca numarul s-ar putea face mai mic...te cuprinde un fel de disperare, dar nadejdea e indreptata intr-o singura directie si are un singur scop.
Te gandesti la singuratatea maicii tale, ... iar visezi, te trezesti cu o durere mai mare ca aceea de la despartire, iti stergi ochii de perna care daca ar vorbi nu ar putea sa gaseasca cuvintele potrivite pentru a transpune nefasta circumstanta a individului. Nimic nu va mai fi ca la inceput, nu iti mai gasesti locul, incerci sa dai alt sens vietii, cazi... important e ca te ridici, insa regreti si nimeni nu te ajuta sa iti remodelezi manunchiul de sentimente care iti sunt spulberate cu desavarsire, de persoanele pe care le iubesti si nu ai putea sa tii manie, pentru ca asta esti tu, te tachineaza, te acuza, te critica, iti da si sfaturi bune, insa nu este ceea ce vrei tu, pentru ca ceea ce ai avut, nu mai este in intregime, ai ramas cu jumatatea care sufera la fel de mult ca si tine, poate chiar mai mult dar nu are cui sa isi planga amarul, decat numai Maicii Sfinte, care mijloceste si asculta rugaciunile maicii mele, facute pentru ca eu si fratele meu sa ne fie bine. E singura sarmana mama, si nimeni nu o crede, dar eu o inteleg mereu; ii multumesc lui Dumnezeu, si nu incerc sa judec, ci sa inteleg. Citeste carti, isi ajuta sufletul si ratiunea sa inteleaga lucruri noi, si dureroase, ma ajuta si pe mine sa imi creez un rost in viata, chiar daca nu intelege ceea ce imi doresc sigur va ajunge la o concluzie adorabila pentru noi. Daca Dumnezeu imi va randui asa va fi, daca are alt plan cu mine... asa va fi. Cert este ca trebuie sa ascult de cuvintele mirifice, inaltatoare de-a dreptul imaculate, rourate de ambrozie cereasca si infasurate cu mare migala cu o aura tesuta cu mare sfiala de glasurile cele care se roaga neincetat, care duc rugaciunea noastra in ceruri.
Eu imi iubesc fratii pe care ii mai am, si mi-as da si haina de pe mine sa stiu ca sunt tratat intocmai, nu doresc suferinta nimanui, nu vreau raul nimanui, stiu cum e raul si rau mai rau ca al meu nimeni nu cred ca poate sa il aiba si nici nu doresc la nimeni. Deasemenea, nu cer mai mult decat pot oferi...
Scriind aceste randuri, incerc sa imi descarc cumva sufletul, insa nu astept ierate de la nimeni, caci numai cercetat fiind la scaunul spovedaniei pot fi iertat, daca sunt sincer. Ma simt cu inima franta si nu stiu daca este ceva pe lumea asta care sa ma ajute sa trec peste, nu sa amortizeze durerea, nu sa imi amorteasca rana, ci sa acopere acel gol, care ma macina tot timpul, zi de zi, seara de seara, noapte de noapte... acel gol, care nu se limiteaza doar la o idee, ci la ceea ce ma inconjoara, la ceea ce vreau sa fiu, ce vreau sa ajung, unde vreau sa ajung, cine vreau sa fiu, cu cine vreau sa fiu, cercul de prieteni in care vreau sa fiu; toate si multe altele, nu au inca un raspuns in mintea mea, si chiar daca ar avea, sunt cu anevoie de urmat din pricina circumstantelor in care ma aflu.
Doar Dumnezeu mi-a mai ramas, cu care nu stiu sa vorbesc inca, insa nadajduiesc, ca Maicuta Sfanta mijloceste pentru mine; si sunt ferm convins ca Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite!